La început, Dumnezeu a creat cerurile, pământul.. și omul. Apoi, credința.

Mult după aceea oamenii au creat dogmele și bisericile. Grupele de urmași simpli ai lui Iisus persecutați pe timpul lui Nero și al lui Dioclețian nu pot fi aceleași și nu pot fi suprapuse mega-bisericilor din vremea lui Constantin cel Mare, atunci când creștinismul a fost făcut religie de stat; iar religia, obligatorie. Și nici creștinismului sângeros de mai târziu când națiunile erau trecute fără milă prin săbiile cruciaților cu Biblia ori crucifixul în mâini. Istoria e limpede: ruptura s-a produsă după înălțarea Mântuitorului e o ruptură ireconciliabilă, ale căror efecte le simțim și astăzi.

Adevărata grupare a urmașilor lui Iisus o regăsim mai degrabă în grupele hăituite în pustie.. în Asia, Siria, Irlanda și Scoția, în grupările valdenze din Piemont, în cele sabatariene din Transilvania și oriunde dragostea pentru oameni a stat mai presus decât dragostea pentru învățături și dogme.

Iisus nu poate fi cuprins în dogme, căci dacă „cerurile cerurilor nu pot să-L cuprindă”, cum ar putea.. niște dogme? Iisus nu poate fi priponit la țărușul niciunei biserici, oricât le-ar plăcea unora să creadă această minciună șerpească. De ce? Pentru că Iisus aparține tuturor urmașilor Săi, tuturor copiilor Tatălui Său. Citiți Sfintele Scripturi: când Iisus a vindecat vreun om, niciodată nu l-a întrebat dacă e evreu sau nu. N-a condiționat niciodată vindecarea de apartenența la vreo națiune, dogmă ori religie. Pentru că Iisus ne-a iubit autentic, dragostea pe care ne-a arătat-o a fost pe sens unic (unde nu poți da cu spatele). Sacrificială. Căci „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.” (Isaia 53,4) 

„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3,1) Căci Tatăl are doar.. o familie și copii, nu biserici și nepoți. Nici structuri avide după bani, control, putere și manipulare.. care Îi deformează în mod sistematic imaginea între „oamenii plăcuți Lui.” Credința creștină contemporană nu mai rezonează cu tabla de valori a Bisericii Apostolice Primare. 

Va trebui să ne întoarcem de acolo de unde ne-am rătăcit. Căci prima regulă a omului rătăcit pe munte e să se oprească și să se întoarcă „până la semn”. Și de acolo, să îl urmeze atent mai departe, chiar dacă cărarea intră pe „calea îngustă” și nepopulară. Nu va fi un drum ușor, dar e singurul drum care ne duce la Tata. Adică „acasă”. Pentru că numai acolo unde este Tata este Acasă.